SEASONS POEMS, SONGS, FAIRYTALES

Vine, Vine Primavara

Vine, vine primavara,
Se asterne toata tara.
Floricele pe cimpii,
Hai sa le-adunam, copii.

Creste, creste iarba verde,
Ciocirlia-n nori se pierde,
Haideti s-ascultam, copii,
Al ei cintec din cimpii.

Cucul, cucul striga tare,
Pitpalacu-n lunca sare,
Mieii zburda pe cimpii,
Haideti sa-i vedem, copii.


SCRISOARE DE LA RANDUNICĂ
Elena Dragos

Dragi copii, mi-e dor de voi
In curand voi fi –‘napoi.
Cuibul vechi am sa-l repar
Ca sa-mi fac din nou cuibar.

Din cinci, sase oua mici,
Or sa iasa pui voinici.
Le voi da in cioc mancare,
Rand pe rand, la fiecare:

Gaze, muste, viermisori,
Pana-or creste marisori.
Si-i voi invata sa zboare
Dimineata , pe racoare.

Eu va spun de pe acum
Ca ma pregatesc de drum.
Dar sa nu afle pisica!
Va saruta – “Randunica”.


PRIMAVARA
V. Carianopol

Se-ntorc pasarile-n tara.
Vin in carduri, vin duium!
Pentru primavara noastra
Au facut atata drum.

Pomii-au inceput sa-si scoata
Iarasi aripile-afar’.
Peste tot, pamantul este
Plin de zumzet si de har.

RANDUNICA
(cantec)


La casuta noastra mica
A venit o randunica
Si din paie si din lut
Cuib sub streasin-a facut.

Ea a pus in cuib apoi
Asternut de pene moi,
Fir de aur, fir de soare
Si vreo patru ousoare.

La casuta noastra mica
Bate-un pui de randunica.
Sta in cuibul auriu
Spune mamei : piu, piu, piu!


VINE PRIMAVARA
(cantec)

Vine primavara prin parcuri si campii
Rasuna toata tara de cantece zglobii.
Peste dealuri si livezi zboara o urare
Primavara, timp dorit , bine-ai venit!

R: La, la, la, la…

Vine primavara cu-alaiul ei de flori.
Si imbraca tara in strai de sarbatori.
Lumea toata e a ta, razi, copilarie!
Primavara, timp dorit, bine-ai venit!




MOTANUL PEDEPSIT

Elena Farago

Randunica e plecata
Dupa hrana pentru pui –
Cuibu-i singurel sub stresini
Si prin curte nimeni nu-i.

Rade sub mustati motanul:
- Ce noroc!...Pacat sa-l scap!...
Iute sus!...Dar poc, o piatra
Il loveste drept in cap.
Trist se tanguie motanul:
- Miau si vai de capul meu!

Petrisor il ia in brate:
- Iarta-ma, te rog, caci eu
Te-am lovit, si rau imi pare –
Dar de bietii puisori
Tie cum nu ti-a fost mila,
Cand sarisesi sa-i omori?


VISUL IEPURASULUI


Intr-un crang cu iarba scurta
Sta un iepuras pe burta
Si viseaza cate-n luna:
Munti intregi de iarba buna,

Morcovi dulci si cat mai mari,
Fiindu-i foarte necesari.
Dar, cand nici nu se gandeste,
Vine vulpea si-l trezeste!



Soarele si omuletii de zapada


A fost odată ca niciodată…a fost odată o iarnă albă şi strălucitoare, cu puf mult aşternut pe crengi, pe pământ şi pe case. Puful era moale şi când sclipea în bătaia soarelui, îţi părea că zăreşti arzând focuri mărunte. Doar când luai puful în mână simţeai cât e de rece. Iar dacă suflai asupra lui cu căldură, atunci se topea încetişor, şi-ndurerat că piere, îţi lăsa în palmă o lacrimă…
Era un ger năpraznic în zilele acelea. Copacii abia îndrăzneau să mai trăiască. Iarba pierise, frunzele se duseseră. Plecară din sat şi multe vietăţi mici: păsărele, fluturi, mulţi prieteni de-ai copiilor.
Atunci au răsărit în curte şcolii nişte omuleţi de zăpadă. Câţi să fi fost? Staţi că-mi aduc bine aminte: da, da ,erau cinci… Cinci oameni nemaipomenit de hazlii. Unul, înalt şi voinic, purta o pălărie de paie şi – dacă nu mă înşel – cineva îi înfipsese în gura de cărbune o pipă groasă; altul, ceva mai mărunt, mândru din pricină că avea pe cap o oală veche de supă, ca un coif; al treilea, îmbrăcase clopul vechi al tatei; al patrulea avea şorţ, mătură şi semăna leit cu ţaţa Floarea; iar al cincilea, cel mai mititel, strângea în mâini plasa mea de fluturi.
Cine-i făcuse? De unde răsăriseră? Sst! Nu pot să vă spun. E o taină pe care noi cinci, eu şi prietenii mei, Costel, Maricica, Duţu şi Gheorghiniţa, am jurat să n-o trădăm nimănui. Pot doar să vă destăinui atât: cei care plămădiseră oamenii de zăpadă nu s-au mai îndurat să-i strice, pentru că într-adevăr, când le zăreai nasurile de morcovi şi caraghioasele de pălării, îţi venea să râzi, dar când îi priveai în ochii de chipăruşi îţi deveneau grozav de dragi. Aşa încât meşterii făuritori au vorbit între ei şi şi-au zis: ”Ce ar fi dacă i-am lăsa? Hai, să trăiască şi ei!… Măcar până la primăvară. Că atunci tot o să vină soarele cald şi o să-i topească…”
Au rămas deci omuleţii în curtea şcolii. Şi s-a făcut seară. Pe urmă a venit noaptea. Toţi din sat s-au culcat. Ne-am culcat şi noi… Iar peste noapte, s-a lăsat un asemenea frig, încât parcă îngheţase şi vântul, ba şi fumul coşurilor. Iar inimile copacilor, sub scoarţele îngheţate, de-abia mai ticăiau. Atunci, deodată, momâile cele albe din curtea şcolii au prins să se mişte.
Pasămite, fusese un asemenea ger năpraznic încât, deh, şi oamenilor de zăpadă le venise chef să ţopăie din picioare. Şi aşa, pesemne, au înviat. Cât de veseli erau omuleţii noştri! Săreau încoace şi încolo; priveau de jur împrejur şi li se părea lumea minunată. Ba, băieţelul cu plasa, a început să alerge după fluturaşii de zăpadă. Cel cu oala pe-o ureche s-a apucat să mărşăluiască precum ostaşii. Iar femeia de nea a prins să deretice prin curte cu mătura.
Dar pe când toţi îşi găsiseră câte o îndeletnicire, unul singur, cel voinic şi cu pălăria de paie, rămăsese pe gânduri, sprijinit de-o ulucă a gardului. Când băgară de seamă, ceilalţi se adunară în jurul lui:

- Ce-ai, moşule? întrebă soldatul de nea.
- Ce să am, oftă voinicosul. Ia, mi-am adus şi eu aminte de ceva…
- De ce?
- Mi-am adus aminte că, în timp ce dormeam, am auzit nişte voci de copii spunând: „Omuleţii ăştia nu vor trăi mult. O să vină soarele cald şi o să-i topească!”

O vreme au rămas toţi nemişcaţi. De spaimă nici nu mai îndrăzneau să vorbească.

- Ce-i de făcut? A şoptit, în sfârşit, femeia de nea. Moşul a ridicat din umeri.
- Păi ştiu eu?
- Dar cum arată soarele acesta cald? a întrebat curios băieţelul.
- Nu te pot lămuri. A oftat moşul, nici eu nu l-am văzut.
- Frumos îi şade, strigă femeia, punându-şi mâinile în şold. Să se lege, aşa, de oameni, tam-nisam! Ce are cu noi, de vreme ce nici nu ne cunoaşte? De ce să ne topească?
- Nu l-am putea ruga să nu mai vină - întrebă iarăşi mărunţelul.
- Nu ştim unde şade, clătină din cap moşul.
- L-am putea căuta, îşi dădu cu părerea cel cu clopul tatei.

Ceilalţi încuviinţară:

- Da, da, să-l căutăm, să-l căutăm! De ce să ne pierdem nădejdea? O să înţeleagă şi o să se ducă în altă parte. Să ne lase şi pe noi să trăim.

Şi aşa au purces la drum. Dar oricât au căutat pe uliţele satului nu au găsit soarele. De aceea au mers mai departe şi au ajuns pe câmp. Dar câmpul era pustiu. Atunci au pornit şi mai zoriţi şi mergând fără răgaz, s-au văzut deodată înconjuraţi de o mulţime de copaci. Erau în pădure. Şi, pe când străbăteau cărările argintate de raza verzuie şi rece a lunii, iată că le-au ajuns la ureche nişte tainice şi ciudate ciocănituri.

- Nu cumva o fi soarele? a întrebat băieţelul de omăt şi toţi s-au oprit speriaţi.

Dar nu. Era o pasăre, cu o scufiţă roşie şi cu o scurteică împestriţată. Avea un cioc lung şi ascuţit şi lovea de zor în scoarţa copacilor.
- Cum te numeşti, frumoasă zburătoare? o întrebară prietenii noştri.
- Eu mi-am zis Ciocănitoarea-harnică, răspunse ea. Dar încotro, oameni buni?
- Mergem şi noi…vrem să căutăm soarele cald.
- O, că bine faceţi, dragii mei. Mergeţi cât mai degrabă şi spuneţi-i să vină neîntârziat.
De uimire, moşului de omăt îi scăpă luleaua din gură:
- Cum aşa, păi nu te temi de el?
- Ba, mă tem de ger, zise ciocănitoarea. Că din pricina lui, micile vietăţi de sub coaja copacului stau amorţite şi nu mai ies la lumină. Nici nu mai ţin minte de când n-am mai pus pe limbă. Duceţi-vă, duceţi-vă, oameni buni şi spuneţi-i soarelui cald aşa: că de nu se grăbeşte, că de nu vine, mâine în zori moare ciocănitoarea!

Au plecat prietenii noştri şi s-au afundat mai adânc în pădure. Se simţeau mâhniţi de soarta tristă a ciocănitoarei. I-a înveselit niţel un pui de animal, sprinten. Părea un ghemuleţ roşcat, cu coadă lungă şi sărea uşor, fie de pe-o creangă pe alta, fie din vârful unui copac, la poalele lui. Şi era atât de zglobiu, năzdrăvanul, încât cel mai mărunţel dintre oamenii noştri de zăpadă s-a luat după el. A alergat ce-a alergat şi apoi buf, s-a trezit cu nasul în nămeţi. Ceilalţi l-au întrebat pe roşcovan:

- Cum te cheamă şi de ce sari atât de voios?
- Sunt Veveriţa-pui şi sar de nerăbdare în aşteptarea soarelui celui cald.
- Cum aşa, nu te temi de el? întreabă mirat cel ce purta clopul tatei
- Să mă tem? zise Veveriţa-pui. Dimpotrivă. Cămara maică-mi e goală şi în zadar căutam cu toţii ghinde şi cucuruzi de brad, totul e acoperit de zăpadă. Numai soarele cald ne poate scăpa. Dacă daţi cumva de el, spuneţi-i să nu zăbovească, altminteri pierim până mâine la amiază!
Cei cinci oameni de zăpadă s-au aşternut la drum. Mergeau greoi şi supăraţi. Şi iată că de după o moviliţă, zăriră răsărind două urechi. Două urechi lungi şi ciudat de tremurătoare.
- Văleu, să ştii că acesta e soarele! zise băieţelul de nea şi ceilalţi se opriră înspăimântaţi.
- Nu vă apropiaţi de el - rosti soldatul de nea. Să nu vi se întâmple vreun rău! Lăsaţi-mă pe mine…
- Măria ta, rosti el cu băgare de seamă. Suntem o familie de oameni de zăpadă. Ieşi, rogu-te, de după moviliţă că avem să-ţi spunem ceva…
- Dacă aveţi să-mi spuneţi ceva, veniţi voi încoace, se auzi o voce slabă. Cel cu casca pe-o ureche începu să tremure…
- Nu putem, că ne e frică de matale.
- Păi şi mie mi-e frică de voi.
- Aşa, zise moşul către ceilalţi, apăi atunci să ştiţi că acesta nu e soarele, acesta trebuie să fie Iepuraşul-spăimântici, căci numai el e atât de fricos. Dar de ce te-ai pitit pe după deal?
- Nu m-am pitit, răspunse Iepuraşul-spăimântici. Scormonesc zăpada cu lăbuţele. Caut rădăcini vechi de iarbă, căci nu mai pot de foame. Puieţii cei tineri i-am ros de mult. Of, dacă nu vine soarele cald mă prăpădesc până mâine în amurg…
Oamenii noştri de zăpadă au mai mers oleacă. Atunci au auzit glasul arborilor. Erau nişte voci, unele subţiri, altele groase şi se văitau care mai de care:
- Uf, rău mă mai dor braţele! Crengile mele sunt prea împovărate de zăpadă. Or să se rupă! O să pierim cu toţii! Primăvară, soare cald, nu vii, nu vii?
Prietenii noştri s-au oprit câteva clipe din drum. Erau tare îngânduraţi. Tocmai ieşiseră din pădure şi s-au pomenit tot la marginea câmpului celui întins. Apoi s-au pus din nou în mişcare şi… Fără să mai spună nimic, au luat-o înapoi, de-a curmezişul ogoarelor înzăpezite, spre satul nostru. Gata să intre pe uliţă când i-a zărit o pasăre neagră.
- Ia te uită cine umblă haihui prin sat! a cârâit ea. Dar de unde veniţi oameni buni, de la crâşmă?
- De unde venim, de unde nu venim, ce-ţi pasă dumitale? A mormăit morocănos moşul. Nu ne mai supăra şi mata; în primul rând ca nici nu te cunoaştem!
- Şi în al doilea rând, nici nu vrem să-ţi spunem că am fost să căutăm soarele cald, ţipă obraznic băieţelul.
- Cârr, cârr, cârrnule, aţi fost să căutaţi soarele cald? Şi l-aţi găsit?
- Vezi bine că nu! Nu l-am găsit nicăieri.
- Aşa? Ei, aflaţi că eu sunt Cioara cea bătrână şi învăţată, care-şi are cuibul într-un horn de pe acoperişul şcolii. Eu ştiu tare multe, ştiu şi unde-i locuinţa soarelui. Stă tocmai acolo, după vârful acela de munte înalt.
- Zău? Şi cum se ajunge până la el?
- Nu poţi ajunge decât în zbor.
- Cioară dragă, se rugă atunci femeia. Fii bună şi du-te matale până la dânsul, că ţi-e mai uşor. Zboară de grabă şi du-i veste din partea oamenilor de zăpadă! Spune-i că moare pădurea dacă nu vine, pier veveriţele cele roşcovane, se prăpădesc iepuraşii urecheaţi, se sting ciocănitoarele cele frumoase şi harnice, îngheaţă de tot mândrii copaci… Aşa să-i spui, auzi?
- Bine, mă duc, încuviinţă cioara.
Iar prietenii noştri îi făcură semn cu capul. Ca şi cum soarele cald ar fi fost undeva pe-aproape, din ochii femeii căzură lacrimi de zăpadă…
Dimineaţa, când m-am trezit, era soare afară şi bătea parcă un vânt călduţ. Zăpada începu să se topească. Plângeau streşinile şi nu peste mult timp a bătut la geamul meu o cioară. Ea mi-a povestit toate câte s-au întâmplat. Apoi au venit prietenii mei: Costel, Maricica, Duţu şi Gheorghiniţa.

- Vino să vezi, mi-au spus, în curtea şcolii au răsărit ghiocei.
Am alergat cu ei într-acolo. Şi-ntr-adevăr, ici-acolo se zăreau tulpiniţe verzi cu capete albe. Iar într-un loc am găsit cinci ghiocei laolaltă. Unul era mare, doi erau mai scunzi, al treilea avea frunzele verzi răsucite ca nişte braţe proptite în şolduri, iar cel din urmă era mărunţel de tot. Nu păreau trişti. Sunau din clopoţel: „A venit primăvara!”



Herta Wilk şi Mioara Cremene



LEGENDA MARTISORULUI - MARTIE

Martisorul este o sarbatoare traditionala romaneasca veche de peste 8000 de ani si a fost sarbatorita inca de pe vremea getilor. Martisorul celebreaza sosirea primaverii si renasterea naturii. De martisor fetele si femeile trebuie sa poarte fire lana rosie si albe, pentru sanatate, noroc si un an nou bun.


In vechiul calendar al romanilor, in ziua de 1 martie se sarbatorea Matronalia, ziua lui Marte, zeul fortelor naturii, al primaverii si al agriculturii. La noi insa, martisorul reprezinta simbolul primaverii si al revenirii la viata, este un simbol care aduce credinta, optimism si veselie. In folclorul romanesc, exista mai multe legende despre martisor si aparitia lui in randul sarbatorilor.


Lupta dintre bine si rau



Se spune ca pe vremuri, soarele lua chipul unui fecior chipes si cobora in sat, la hora. Zmeul l-a pandit si in cele din urma l-a rapit si l-a inchis intr-o temnita. Dupa ce zmeul a furat soarele, lumea a devenit trista, fara rasete si veselie. Intr-una din zile, un tanar se hotaraste sa salveze soarele si sa il infranga pe zmeu.

Toata omenirea l-a incurajat pe tanar si i-a dat o parte din puterea sa. Drumul flacaului pana la palatul zmeului a durat trei anotimpuri: vara, toamna si iarna. Dupa ce l-a gasit pe zmeu au inceput sa se lupte. Si s-au luptat zile si saptamani intregi pana ce flacaul l-a omorat pe zmeu si a eliberat soarele care s-a ridicat pe cer si a bucurat intreaga omenire.

Odata cu revenirea soarelui pe cer, natura a reinviat, insa tanarul curajos nu a mai apucat sa prinda primavara. Sangele sau s-a scurg in zapada imaculata, in care rasareau ghiocei. De atunci exista traditia ca tinerii flacai sa impleteasca doua fire, unul alb si unul rosu si sa le ofere ofere fetelor pe care le iubesc.

Rosul simbolizeaza astfel dragoste si aminteste de sangele voinicului care a salvata soarele, iar albul reprezinta sanatatea si puritatea ghiocelului, prima floare a primaverii.


Martisorul Babei Dochia



O alta legenda spune ca atunci cand se afla la pascut cu turma sa de oi, Baba Dochia a gasit o para. Dochia a legat para cu un fir de ata pe care l-a aseazat pe desaga sa. Ziua in care Baba Dochia a gasit para era prima zi a lunii martie. Se spune astfel ca Baba Dochia a fost prima persoana care a purtat un martisor.

Martisorul semnifica astfel prima zi de primavera, momentul in care intreaga natura revine la viata si apar primele flori, ghioceii. Martisorul realizat dintr-un fir alb si unul rosu este un pandantiv care aduce noroc, sanatate si fericire. In unele zone, de martisor nu se lucreaza pentru a nu o supara pe Baba Dochia, care va trimite iarna si frigul inapoi.



LEGENDA LUI MOS NICOLAE

In noaptea dintre 5 spre 6 decembrie, copiii asteapta cu nerabdare cadourile delicioase lasate de Mos Nicolae in ghetute si cu siguranta iti aduci si tu aminte de fosnetul ambalajelor de ciocolata sau de mirosul dulce de portocale din dimineata in care te trezeai intrebandu-te daca mosul ti-a adus dulciuri sau doar o nuielusa. Legenda lui Mos Nicolae reprezinta una dintre cele mai populare si mai frumoase sarbatori de iarna, insa el a existat in realitate, fiind cunoscut in lumea crestina ca Sfantul Nicolae. Sfantul Nicolae s-a nascut candva la inceputul mileniului in sudul Turciei de astazi, intr-o familie de crestini bogati, insa parintii sai au murit intr-o epidemie cand el era inca un copil. Nicolae si-a dedicat de atunci intreaga avutie ajutorarii oamenilor saraci, bolnavi si suferinzi, devenind cunoscut in toata lumea ca un adevarat pansament pentru sufletele celor in nevoie si ca un protector al copiilor. In perioada Imperiului Roman, crestinii erau persecutati, asa ca Sfantul Nicolae a fost intemnitat din cauza credintei lui, murind pe 6 decembrie 343. Ziua mortii lui a devenit ziua Sfantului Nicolae, moment in care sunt sarbatorite atat faptele lui de sfant, cat si povestile ce au dus la nasterea legendei lui Mos Nicolae. Una dintre aceste povesti este despre un om sarac care avea trei fiice. In acele timpuri, pentru ca o fata sa fie luata in casatorie, avea nevoie de o zestre considerabila daruita de tatal sau, iar cu cat zestrea era mai mare, cu atat cresteau sansele ca fata sa-si gaseasca un sot mai bun. Fiicele acestui nevoias, neavand nicio zestre, erau astfel sortite sa fie vandute ca sclave. In mod misterios, omul a gasit in casa trei pungi cu galbeni, ce contineau cate o zestre considerabila pentru fiecare fata astfel incat sa-si poata gasi un sot cumsecade. Se spune ca saculetii cu galbeni au aparut de nicaieri in sosetele si cizmulitele lasate in fata focului la uscat.

De atunci, s-a pastrat obiceiul de a atarna ciorapei sau de a lasa o pereche de ghetute in fata usii, in asteptarea cadoului de la Mos Nicolae. Intr-o alta varianta a povestii, galbenii din saculet sunt inlocuiti cu trei bile de aur, de aici mostenindu-se traditia de a oferi portocale cu ocazia Sf. Nicolae.



O alta poveste traditionala de Mos Nicolae relateaza intamplarile a trei studenti ce calatoresc catre Atena, unde se afla universitatea. Intr-o noapte, poposesc la hanul unui om foarte rau, care ii jefuieste si apoi ii omoara, ascunzand apoi ramasitele lor trupesti. Se spune ca Sf. Nicolae calatorea pe acelasi drum si intr-o noapte a hotarat sa traga la acelasi han. In acea noapte, Sf. Nicolae a avut un vis in care ii apareau faptele oribile ale hangiului si, la trezire, l-a fortat pe acesta sa-si recunoasca crimele. Dupa ce s-a rugat vreme indelungata, Sf. Nicolae a reusit sa-i readuca la viata pe cei trei studenti.
In Franta, aceasta legenda este spusa in alta varianta, in loc de student vorbindu-se de trei copii ce se jucau si au fost rapiti de un macelar fara suflet, fiind readusi in sanul familiilor lor tot de Sf. Nicolae. Asadar, Sf. Nicolae este considerat a fi patronul si protectorul copiilor, fiind celebrat in timpul acestei sarbatori de iarna.

Exista multe alte povesti in care Sf. Nicolae este infatisat si ca protector al marinarilor, intrucat a salvat prin puterea rugaciunii corabia pe care se afla in timpul unui pelerinaj catre Ierusalim. De asemenea, se spune ca el a salvat multe popoare de la foamete, salvand vietile celor acuzati pe nedrept si multe altele. El a facut multe fapte bune in secret, fara a astepta niciun fel de recompensa din partea celor pe care i-a ajutat. In Romania, Sf. Nicolae este considerat a fi un facator de miracole, iar in alte tari este privit ca fiind protectorul a diferite categorii de oameni, de la copii si studenti pana la marinari, calatori si persoane condamnate pe nedrept.

Mos Nicolae a fost si va ramane una dintre cele mai frumoase sarbatori ale copilariei, legenda lui tragandu-si radacinile, dupa cum ai vazut, in numeroase povesti despre faptele bune ale acestuia. Se spune ca tinerii si copiii sunt protejati in mod special de Sf. Nicolae, asa ca, pe langa dimensiunea spirituala a acestei sarbatori de iarna, poti retrai anumite senzatii placute din copilarie, oferindu-ti tie insati sau cuiva drag un mic cadou, precum portocalele sau dulciurile preferate.

ROMANIAN POEMS ABOUT AUTUMN 

 VÂNT DE TOAMNĂ

            De M. Lovin

S-a pornit aşa deodată,

Vântul toamnei să tot bată,

Să legene crengile,

Să usuce frunzele.

S-au copt toate fructele:

Gutui, nuci şi pere,

Struguri, prune, mere.

Toate noi le-am adunat

Să le-avem pentru iernat.

          TOAMNA

            De Demostene Botez

Toţi acei ce-ntreaga vară

Am muncit din zori în seară,

Toamna au roade bogate,

Au şi fructe şi bucate.

Mere, pere, în panere,

Prune bune şi alune,

Şi gutui amărui

Cu puf galben ca de pui,

Şi tot felul de legume

De nu le mai ştii pe nume.

  

           TOAMNA

A venit toamna ceţoasă,

Frunzele au ruginit,

Vremea este răcoroasă,

Florile s-au vestejit.

Ploi mărunte-ncep să cadă.

Dealurile sunt pustii,

S-au sfârşit de prin ogradă

Jocurile de copii.

   BALADA UNUI GREIER MIC

                      De G. Topârceanu

Peste dealuri zgribulite,

Peste ţarini zdrenţuite,

A venit aşa, deodată,

Toamna cea întunecată.

Lungă, slabă şi zăludă,

Botezând natura udă

Cu-n mănunchi de ciumăfai,-

Când se scutură de ciudă,

Împrejurul ei departe

Risipeşte-n evantai

Ploi mărunte,

Frunze moarte,

Stropi de tină,

Guturai…

Si cum vine de la munte

Blestemând

Şi lăcrimând,

Toţi ciulinii de pe vale

Se pitesc prin văgăuni,

Iar măceşii de pe câmpuri

O întâmpină-n cale

Cu grăbite plecăciuni…

Doar pe coastă, la urcuş,

Din căsuţa lui de humă,

A ieşit un greieruş,

Negru, mic, muiat în tuş

Şi pe-aripi pudrat cu brumă:

-        Cri, cri, cri,

Toamnă gri,

Nu credeam c-o să mai vii

Înainte de Crăciun,

Că puteam şi eu s-adun

O grăunţă cât de mică,

Ca să nu cer  împrumut

La vecina mea furnică.

Fiindcă nu-mi dă niciodată,

Şi-apoi umple lumea toată,

Că m-am dus şi i-am cerut…

Dar de-acuş,

Zise el cu glas sfârşit

Ridicând un picioruş,

Dar de-acuş s-a isprăvit…

Cri, cri, cri,

Toamnă gri,

Tare-s mic şi necăjit.

  

     ZILE DE TOAMNĂ

           De G. Coşbuc

Ieri vedeam pe luncă flori…

Mândri fluturi zburători,

Şi vedeam zburând albine!

Ieri era şi cald şi bine.

Azi e frig şi nori şi vânt,

Frunzele cad la pământ,

Florile stau supărate,

Veştejesc de brumă toate.

Ieri era frumos pe-afară
Ca-ntr-o caldă zi de vară.
Azi e toamnă pe pământ
Vreme rea şi bate vânt.

     TOAMNA

             De Maria Pândaru

A venit deodată

În haină bogată,

Să trezească-n flori

Teama de ninsori.

Păsări călătoare

Cu dorul de soare

Le auzi trecând

În cârduri plecând.

Iar ca o dovadă,

Ploi încep să cadă,

Câmpul pustiind,

Ierburi risipind.

        

        TOAMNA

    De O. Cazimir

Trece vântul prin copacii goi

Şi zvârle cu castane-n noi.

Dar în liniştea din umbra lui,

Nu-i răspunde glasul nimănui.

Doar o frunză-a mai foşnit, departe,

Ca o filă-ntoarsă dintr-o carte.

  

          LIVADA

                   De Tiberiu Utan

Pasăre de aur, toamna

Trece-n zbor neauzit,

Iar în cinstea ei, în arbori,

Fructele s-au rumenit.

Merii picotesc sub raze

Şi îţi vine să alergi

Printre pomi, desculţ, prin ierburi

Moi, ca peste calde cergi.

Minunată eşti livadă,

Colţ din basmul luminos

De bunica spus aseară,

Ca voinicul Frumos.

               

       TOAMNA

Toamna-ncepe să îşi sune

Frunzele-aurite salbe.

Veveriţa strânge-alune

Pentru zile reci şi albe.

Iar livada-ngălbeneşte

Şi frunzişul îşi destramă,

Semn că toamnei îi plăteşte

Roadele cu bani de-aramă.

Chiar şi-un şoricel de câmp

Mai găseşte pe câmpie

Bobuleţe de porumb

Pentru-ascunsa-i magazie.

De priviţi cu luare-aminte,

Tot ce este-n jur te-nvaţă

Să fi gospodar cu minte,

Ca să-ţi fie bine-n viaţă.

        TOAMNA

  De E. Dragoş

Vine ploaia, bate vântul,

Frunze cad din pomi de-a rândul,

Doar un cuc de poleială

Cântă-n plopii de la şcoală.

S-au copt merele-n livadă,

Nu se duce să le vadă.

S-au copt prune, s-au copt pere,

El nu vine şi nu cere,

Numa-şi ia la revedere

De la vara care piere.

         

        BELŞUGUL ŢĂRII

                    De Andrei Ciurunga

S-au dus demult şi ultimii cocori…

Din cerul sur, împovărat de nori,

Lumina ploii lunecă pe geamuri –

Sunt tot mai goale veştedele ramuri.

……………………………………

Nu vă-ntristaţi copii că-i toamnă rece,

Iar vântul umed şuieră când trece,

Căci ploaia asta mohorâtă, mâine,

Va râde-n roşii şi-n gutui, şi-n pâine.

        

        CE TE LEGENI

              (fragment)

                         de M. Eminescu

- Ce te legeni codrule,

  Fără ploaie, fără vânt,

  Cu crengile la pământ?

- De ce nu m-aş legăna  

  Dacă trece vremea mea!

  Ziua scade, noaptea creşte

  Şi frunzişul mi-l răreşte.

  Bate vântul frunza-n dungă,

  Cântăreţii mi-i alungă;

  Bate vântul dintr-o parte,

  Iarna-i ici, vara-i departe.

        NOIEMBRIE

   De E. Dragoş

Şi-a scuturat caisul

Tezaurul de şoapte,

Bătuţi cu aur, prunii

Şi ei au risipit –

Vuind din miază-noapte.

Şi-n urma lui, livada

Se umple de argint,

Căci bruma se aşterne

Pe sufletul livezii,

Pe răsuflarea ierbii

Şi-a blândelor fântâni,

Iar pomii stau şi-ascultă

În poalele amiezii

Cum nucul spune snoave

Şi basme din bătrâni.  

        TOAMNA

 De O. Goga

Văl de brumă argintie

Mi-a împodobit grădina.

Firelor de lămâiţă

Li se usucă rădăcina.

Peste creştet de dumbravă

Norii suri îşi poartă plumbul.

Cu podoaba zdrenţuită

Tremură pe câmp porumbul.

Şi cum de la miază-noapte

Vine vântul fără milă,

De viforniţa păgână

Se-ndoiesc nuci bătrâni,

Plânge-un pui de ciocârlie

Sus pe cumpăna fântânii.

            TOAMNA

Toamna cea cu vânt şi ploi

A venit iar pe la noi.

Să mai laşi şi vreme bună,

Căci recolta se adună.

Dacă tu vei lăsa brumă

Prin grădini să strălucească,

Semn atunci, drăguţă toamnă,

Că ne-apropiem de iarnă.

Fum pe coşuri o să iasă,

Iar noi o să stăm în casă

Mulţumiţi de ce-am făcut

Şi că toamna a trecut.

Ne-am găsit hambare pline

Că am muncit frumos şi bine

Iar la anul de-om ajunge,

Alte recolte vom strânge.

       CÂNTEC

   De Şt. O. Iosif

Nu mai sunt pe luncă flori,

Văile-s deşarte,

Ţipă cârduri de cocori

Pribegind departe!

Şi văzduhul s-a-norat,

Ninge sus la munte,

Trec pe vale la iernat,

Turmele mărunte…

Plâng tilingi, tălăngi răspund,

Soarele apune,

Glas de bucium sună-n fund,

Ca o rugăciune…

  

      VINE TOAMNA

         De Ivo Muncian

De trei zile larma ţine –

Cor de glasuri cristaline.

Stau pe sârmă înşirate

Rândunelele-mbrăcate

Cu frac negru de paradă,

Ciripind toate-n grămadă.

Ce-şi tot zic? Ce vor să facă?

Lângă cine vor să treacă?

Iată ce mi-a spus pisica:

„- Ia, se ceartă pe nimica,

Ţin sfat mare, se  întreabă

Cum să plece mai degrabă.

Auzit-au, pare-mi-se,

Cum că se ivise

Undeva, într-un copac,

Chiar pe margine de lac,

Că o frunza-ngălbenită

Era tare necăjită.”

            DE TOAMNĂ

          De Pavel Pereş

Când toamna se-apropie-ţi pare

Că e gutuia nesfârşit mai mare

Chiar cât luna-n ceruri tremurândă

Pentru că gerul e de-acum la pândă.

Cocorii-s pregătiţi din nou să plece,

S-au speriat de-o adiere rece,

Dar nu-i un moft, căci poate să se vadă

Cum frunzele încep încet să cadă.

CÂNTEC DE TOAMNĂ

Bun găsit, drăguţă toamnă!
Bun sosit la noi!
Ne-ai lipsit atâta vreme
Din grădini şi din zăvoi!

Mere roşii, poamă coaptă,
Multe ne-ai adus!
Nu uita, toamnă bogată,
Nucile-s de-ajuns.

De pe deal copiii vin
Plini de voioşie;
Au adus de la vecini
Mulţi struguri din vie.

Merele sunt coapte-acum.
Strugurii sunt dulci şi buni.
Dragă toamnă-ţi mulţumim!
Te rugam mai vino!

- Vin!

             TOAMNA

A venit acum şi toamna,
S-au copt strugurii în vii,

Carele sunt mari şi pline.
Urcă spre gospodării.

Pretutindeni oameni harnici
Roade-mbelşugate adună,
Înfrăţindu-se în muncă
Şi cântând de voie bună.

        TUFĂNICA

     De Mălina Cajal

Pomii par a fi cărunţi

Sub steluţele de nea.

Tufănică, tu înfrunţi

Singură-n grădina mea,

Floare mică, tufănică.

Paşi de gheaţă, fără glas,

Culcă florile-n grădină.

Doar tu, dreaptă ai rămas

De mireasmă parcă plină,

Floare mica, tufănică.

     

    PEISAJ DE TOAMNĂ

                De V. Carianopol

Crizantema, floare rară,

Cu petale diafane,

A-nflorit. Şi  floarea toată

Şi-a-mbrăcat-o cu volane.

Stă în rond şi nu-i e teamă

Chiar de-al toamnei carnaval.

Cum e albă ca zăpada,

Parcă s-a gătit de bal.

Dar văzând-o aşa frumoasă

Şi-mbrăcată ca o stea,

Vântul a venit, a luat-o

Şi-a pornit în dans cu ea.

Şi dansează acum, dansează,

Vântu-o ţine-n braţ de stei,

Pomii azvârle cu confete,

Frunze galbene de tei…

           MĂRUL

       De Irimie Străuţ

Rotundul cerului şi-al lunii

Şi roşul soarelui din zori,

Aromă fină şi dulceaţa

Nectarului cules din flori, -

Pe toate le cuprinde mărul

Şi mi le-aduce toamna-n dar;

Deci, grija de-al sădi, de-al creşte,

Nu ne-a fost truda în zadar. 

  

     PLEACĂ BERZELE

              De G. Rusu

Spre cărarea de sub stele,

Cârduri, cârduri se grăbesc.

Toate berzele pornesc

Într-un drum ştiut de ele.

Înainte de plecare

Au făcut un mic popas,

Să ne spună: „Bun rămas”.,

Rând pe rând, la fiecare.

Clămpănind prietenoase,

Dau din aripi către mine:

- Noi plecăm, rămâi cu bine!

- Să vă-ntoarceţi sănătoase!

Vrăbiuţa le petrece

Şi se-ntoarce-ncet spre sat.

- Ce-o fi dragă de oftat?

Ele ţin morţiş să plece!

Şi zburând pe gard, sprinţară,

Mai privi odată-n sus:

- Cip! Cirip! S-au dus?- „S-au dus!”

Le vedem la primăvară.

          TOAMNA

             De Nedelea Bârlad

Cade frunza de salcâm

Îmbrăcând cărarea,

Berzele s-au dus acum,

Cenuşie-i zarea!

În crâng fluturi nu mai sunt!

Păsări nu mai cântă!

Plutesc neguri pe pământ…

Vântul tot frământă.

Pic cu pic, pe geamuri lin

Ploaia se prelinge.

Nu e soare, nici senin,

Cerul parcă plânge.  

  RECUNOŞTINŢĂ

Grijuliu,

Pământul – mamă,

Toată vara cea senină

A hrănit cu seva dulce

Pomii tineri din grădină.

Astăzi,

Când văzduhu-i rece,

Când e iarnă, bate vântul –

Pomii straiele-şi dezbracă

Şi-nvelesc cu drag pământul.

       

       TOAMNA

Zboară frunzele în vânt,

Ce frumos cad la pământ!

Toamna iarăşi a sosit,

Mic şi mare-i mulţumit.

Noi cu toţii ne-adunăm,

Desenăm, lucrăm, pictăm.

Vremea trece cu folos,

Chiar de-i timp urât, ploios.

   

          TOAMNA

- Toamnă de ce vii la noi,

Copacii să ni-i despoi,

Cântăreţii ni-i alungi,

Nopţile le faci mai lungi?

- Am venit să vă aduc

Poame multe şi mă duc!

Dar să ştii că-n urma mea

Vine iarna şi mai grea.

Cântăreţii de plecară

Se întorc la primăvară.

              TOAMNA

Uite, rândunici, cocoare,

Trec în zbor spre ţări cu soare.

Aripi mari şi aripioare

Zboară, uite-aşa.

Vântul crengile îndoaie

Uite aşa, aşa.

Tăietorul lemne taie,

Uite aşa, aşa.

Uite şi şcolari spre şcoală,

Trec voioşi cântând.

Ca şi ei, şi noi vom merge

Uite aşa, curând!

AŞA E TOAMNA TOTDEAUNA

Din pomul verde şi frumos

O frunză cade, încă una,

Pân’ se-aştern covor pufos,-

Aşa e toamna totdeauna.

Şi păsări zi de zi se duc,

Ici-acolo vezi doar câte una,

Precum o nucă-n vârf de nuc, -

Aşa e toamna totdeauna.

Pe câmp, pe case şi pe flori,

Frumoase brume-şi pun cununa

Şi-adoarme soarele în nori, -

Aşa e toamna totdeauna.

LA REVEDERE, PĂSĂRI  CĂLĂTOARE

- Mândre păsări călătoare,

Vai, cu ce v-am supărat?

- Nici un fel de supărare,

Noi ne ducem la iernat.

Vezi că vântu-i tot mai rece,

Numai nouri, numai ploi.

Iarna, însă, cum va trece,

Ne întoarcem înapoi.

- Eu v-aştept la primăvară.

O să mă găsiţi uşor.

Cum intraţi la noi în ţară,

Întrebaţi de Nicuşor.

      TOAMNĂ TÂRZIE

Sus, în pom, pe o crenguţă,

S-a oprit o vrăbiuţă.

Vrăbiuţa si crenguţa,

Amândouă se dau huţa.

Bate vântul mânios

Să dea vrăbiuţa jos.

Vrăbiuţa stă pe loc

Cu o frunză prinsă-n cioc.

     

       TOAMNA TÂRZIU

               De Monica Tomescu

Pui-de-vânt, n-auzi ce-ţi spun?
Dă-te jos din pom acum!
Şi-apoi caută-ţi de drum!
Zi şi noapte ţi-e totuna.

Asta-i joacă? Zici că-i toamnă
Şi că numai ea te-ndeamnă
Să îmi laşi copacii goi?
Să pui frunzele-napoi!

 

 

           TOAMNA

 

Toamna a intrat în casă
Punând struguri dulci pe masă
Şi-n cămară, prin borcane,
Pătlăgele dolofane.

Tot ea ne-a adus alune,
Nuci şi mere foarte bune.

Mari gutui pentru dulceaţă
Şi-un butoi de varză creaţă.

 

 

           TOAMNA

Toamna e de roade plină,
S-au copt fructele-n gradină.
Mere rumene, frumoase,
Pere galbene, zemoase,

Struguri aurii în vii,
Prune mari şi brumării.
În cămară le vom pune,
Căci la iarnă vor fi bune.

 

          TOAMNA

 

Sunt acum struguri şi mere,
Dar nu mai sunt rândunele.
Multe flori sunt vestejite,
Frunzele-s îngălbenite.

Iar pomii rămân goi.
S-a dus vara de la noi!
Păsărelele-au plecat,
Frunzele s-au scuturat.

        CA OGLINDA

Ieri am strâns cu mâna mea
Toate frunzele căzute;
Pentru noi nu-i treabă grea,
Le-am cules pe întrecute.

Le-am cules şi adunat
Şi le-am dus la groapă toate,
Ca să fie-n drum curat,
Fără frunze spulberate.

"Ce-aţi făcut e lucru bun"
Ne-a spus mama mea din tindă.
Trecătorii trec şi spun:
"Strada parcă e oglindă!"

UNDE TE DUCI, TOAMNĂ DRAGĂ?

- Dragă toamnă, un’ te duci

Doar în fustă şi papuci?

- Eu mă duc să scutur nuci,

Să dau soarelui poruncă

Sus pe deal şi jos în luncă,

Să-ndulcească viile,

Să coacă gutuile.

- Toamnă, dacă osteneşti,

Spune-mi, când te odihneşti?

Am odihnă cu toptanul,

De acuşi până la anul!

     MORCOVUL

Morcovul cel cu codiţă
A crescut în grădiniţă
Şi mămica l-a luat
Şi în ciorbă l-a tocat.

Toc, toc, toc!
Ciorba e pe foc
Pentru-a mea fetiţă
De la grădiniţă.
Tac, tac, tac
Pentru-al meu băiat
Mărunt l-am tocat...

Vitamine şi culoare
Gustu-i bun - iţi place oare?
Zi de zi el te ajută
În ciorbiţă şi în supă
Şi în orişice mâncare,
Ca tu să creşti mare, mare!

- Ştii copiii de la şcoală?
Ia! Mănâncă morcovei,
Ca să creşti mare ca ei!

      SUPA DE ZARZAVAT

S-a dus gospodina să ia zarzavat
Şi vine acasă cu coşul încărcat:
Cu morcovi, cu varză, cartofi,
Pătrunjel, cu sfeclă, cu ceapă,
Că toate-s la fel.

Şi toate încep să se certe pe masă:
”Ba eu sunt mai dulce”, „ ba eu mai frumoasă”,
Dar morcovii, dar varza, cartofi,
pătrunjelul, sfecla, ceapa
Nu-s toate la fel?

Le ia gospodina pe rând să le spele.
Pe urmă le taie bucăţi, bucăţele,
Şi morcovi, şi varză, cartofi,
pătrunjel,

Şi sfecla, şi ceapă,
Că toate-s la fel.

Pe sobă în clocot, capacul tresaltă
Şi fierb, fierb laolaltă
Şi morcovi, şi varză, cartofi,
pătrunjel, şi sfeclă, şi ceapă.
Fierb toate la fel.
Pe urmă, tot toate,
Ce vreţi să mai spună?
Că supa-i pe masă
Şi-i straşnic de bună!

  

         STRUGURII

Struguri galbeni, aurii,
Roşii, negri, brumării,
I-a copt toamna sus în vii:
Haideţi să-i mâncam copii!

ÎN LIVADĂ ŞI ÎN VIE

         De Emilia Căldăraru

În livadă şi în vie

Toamna, ce mai bogăţie!

Nucii-şi leagănă pe dâmburi

Fructele cu dulce sâmburi;

Cum şi prunii pe cărare,

Vinetele pietre rare.

Se iţesc din viţa groasă,

Strugurii şi tămâioasă.

Mere dulci, gutui acrui,

Parcă luminează-n grui.

Iar a perelor recoltă

Pe sub ceruri face boltă.

Dacă inima vă-ndeamnă

Hai, copii, cântaţi de toamnă,

Umpleţi coşuri şi panere

Cu a toamnelor avere.

TOAMNA LA GRĂDINIŢĂ

                Lucia Muntean

Frunza galben-ofilită

Se desprinde de pe ram!

Ploaia rece şi grăbită

Bate: pic, pic, pic la gem.

Păsările călătoare

Stoluri, stoluri se adună

Şi spre ţările cu soare

Pleacă toate, împreună.

Picături nenumărate

Cad pe drum şi-n poieniţă

Umbreluţe colorate

Se grăbesc la grădiniţă.

Chiar de vremea e ploioasă,

Copilaşii cei frumoşi

Intră rând pe rând în clasă

  Şi se joacă bucuroşi.

        TOAMNA

                Lucia Muntean

Galbene şi roşii frunze

Din copac s-au desfrunzit.

Joacă-n aer obosite

La pământ toate-au căzut.

Păsărelele prin crânguri

Ciufulite sunt de vânt

Stoluri pleacă spre ţări calde

Aripioare fluturând.

Noi cu coşuri prin pădure

Ciupercuţe adunăm

Şi cu toamna pe cărare

Ne-ntâlnim, ne salutăm.

  

DOUĂSPREZECE LUNI

Anul pentru fiecare

Patru anotimpuri are,

Care ne aduc în dar

Multe luni în calendar.

Trei luni are primăvara

Ce-nverzeşte toată ţara.

Încă trei la rând sunt vară,

Mult ne mai jucăm pe-afară!

Toamna are tot trei luni

Şi ne-aduce struguri buni,

Trei luni ultime de iarnă

Încheie anul în grabă.

PLECAREA RĂNDUNICII

Rândunelele-au plecat

Către ţări cu soare.

Toamna s-a apropiat,

Cuiburile-s goale.

- Mergi cu bine, rândunică!

Îţi vom duce dorul.

Du-te, du-te fără frică,

Nu-ţi stric cuibuşorul!

Să nu uiţi: la primăvară

Te-aşteptăm să vii,

Ca s-aduci cu tine iar

Numai bucurii!

POMUL CĂTRE COPIL

- Uite, vara a trecut

Şi eu am îngălbenit.

Spune-mi tu, copile drag

Frunzele, de ce îmi cad?

- Îţi voi spune negreşit

De ce ai îngălbenit:

Zâna „TOAMNĂ” când soseşte,

Tot ce-i verde îngălbeneşte

Ca şi omul ce trăieşte.

Te rog, nu te supăra,

Ştiu că frunza-ţi va cădea.

Îţi va creşte alta-n soare

Toamna de octavian goga

Val de bruma argintie
Mi-a impodobit gradina
Firelor de lamiita
Li se usca radacina.

Peste crestet de dumbrava
Norii suri isi poarta plumbul.
Cu podoaba zdrentuita
Tremura pe cimp porumbul.

Si cum de la miazanoapte
Vine vintul fara mila,
De pe virful surii noastre
Smulge-n zbor cite-o sindrila.

De vifornita pagina
Se-ndoiesc nucii, batrinii,
Plinge-un pui de ciociriie
Sus pe cumpana fintinii.

I l ascult si simt subt gene
Cum o lacrima-mi invie
Ni se-aseamana povestea,

Pui golas de ciociriie.

Toamna

                                                                                       

Toamna, tu ne-aduci
Multe fructe dulci.
Gutui, nuci si mere.
Struguri, prune, pere.
Si porumb de macinat
La gospodarie-n sat.

FRUNZA
-Frunza galbena uscata,
De ce esti tu suparata
Si stai sus pe ramurea
Singurica, singurea?

-Cum sa nu fiu amarata,
Daca toamna cea urata
Imi da ploaie si-mi da vant
Si ma culca la pamant?

                                                                                                                                

TOAMNA

Toti acei ce-ntreaga vara
Au lucrat din zori si pana seara
Toamna au roade bogate
Au si fructe, si bucate.

Mere, pere in panere
Prune bune si alune
Si gutui amarui
Cu puf galben ca de pui.
Si tot felul de legume
De nu le mai stii pe nume.

                                                                                            

TOAMNA

Toamna a intrat in casa
Punand struguri dulci pe masa
Si-n camara prin borcane
Patlagele dolofane.
Tot ea ne-a adus alune
Nuci si mere foarte bune
Mari gutui pentru dulceata
Si-un butoi de varza creata.